Nebunia – partea a patra

Nu, nu este acesta etajul. Este însă Salonul Roșu. Așadar, își repetă cu înfrigurare Etelca Ghedo, acesta este Salonul Roșu. O orchestră de două sute de wați profită de puterea sa și cântă fără să-l cruțe pe niciunul din cei două sute. La o masă depărtată maestrul urlă, încercând să acopere vacarmul, dă explicații șefului de sală. Dacă-i pe urlatelea, păi și noi știm să urlăm: aîîî, aîîî! Etelca Ghedo fuge pe coridoare, înnebunită de durere, se oprește în dreptul unui ghișeu și-și spune: Aceea a fost, cu siguranță, o nălucă, iar nu eterica făptură a maestrului său aflată într-o prea omenească stare de beție.

Ce doriți? o întreabă două capete lucitoare de andrea, agitându-se rapid și dezordonat precum strabismul. Răspunsul întârzie și, într-o fracțiune de secundă, andrelele dispar din cadrul gemulețului de la ghișeu, făcând loc fălcilor obeze ale unui mustăcios. Ăsta e coridorul secret, îi spun mustățile calm. Cară-te!

Etelca Ghedo rătăcește printre coridoare, ghișee, trepte și etaje, nu se grăbește. A văzut adineauri un lucru care a avut darul să o liniștească, o partidă de zaruri. Nimic deosebit în faptul că partenerii erau doi la număr, nimic în faptul că foloseau cinci zaruri, amestecându-le îndelung în pumni și aruncându-le ușurel pe măsuță, nici caiețelul lor în care se nota punctajul nu era bizar. La urma urmelor, nici ideea de a folosi mici sfere de cristal în loc de zaruri nu i se păru de speriat, cât faptul că un al treilea nota cu conștiinciozitate punctajul în caiet. Unu, șase, șase, patru, unu. Optsprezece, zicea contabilul și zarurile-bile erau amestecate din nou. După aproape două ore, frumoasa fată reveni în acest loc și întrebă: Se vede că am fața roșie? Contabilul lăsă caietul din mână și, ca și cum ea nici n-ar fi fost acolo, se repezi la unul dintre cei doi jucători, îndesându-i cu brutalitate bilele în gură. Zgomotele erau acestea: bilele ciocnite de dinți, gâfâiala contabilului, gemetele chinuitului, oftatul de plăcere al celuilalt, țăcănitul unei mașini de scris și ecourile muzicii din Salonul Roșu.

Nebunia – partea a treia

Nenumăratele coridoare, ghișee, trepte și etaje îi dau senzația că se află într-un labirint care nu are alt scop decât să-i confirme spaima singurătății. De asemenea și viermuiala de acolo. Etelca Ghedo se oprește la bufet și comandă două chiftele de pește și cafea în amestec. Prin ușa bufetului, pe peretele de vis-a-vis, portretul marelui poet, un fals mozaic.

Treaba cu labirintul, îi explică fata unei femei vârstince cu o privire absentă și care soarbe cu zgârcenie din ceașca cu cafea în amestec, este că, odată ajuns chiar acolo, în mijlocul jocului, îți dai seama că toată acea alcătuire stranie de coridoare și pereți din sticlă nu este o escrocherie. Este un palat al singurătății, unde mijlocul său este și esența sa. Este un punct, copleșitor, un punct central. Mama tuturor singurătăților.

Ce cauți aici? zice femeia, luându-și găleata și mătura. M-a chemat maestrul, zice Etelca Ghedo, iar femeia îi râde în nas. Pe ecranul pleoapelor, fulgerarea imaginii cu Teofin Mimăț și Iulian Ișfan: De ce te gătești așa, frumoaso?

Prin crăpătura ușii metalice, mâncate de rugină, de la dușuri, gurile rânjite ale celor doi, privind-o cum se spală. M-a chemat maestrul. Îi voi duce nenumărate poezii.

Hei, cum se procedează? strigă fata în urma femeii de serviciu. Este un fel de audiență?

De unde dracu vrei să știm noi chestia asta? răspunde în locul femeii portarul cel dintâi. Mai urcă un etaj și stai dracului la coadă! Nu te mai vântura pe-aici fără niciun rost!

Nebunia – partea a doua

Privirea de dincolo de gratii e tulbure, Etelca Ghedo vede întâi degetele încleștate pe barele din fier forjat. Cutele dintre falange sunt revărsate, accentuând aspectul ciolănos al mâinilor, iar unghiile tăiate scurt, drept, ușor zimțat, trădează unealta folosită, briceagul. Către acest briceag în formă de pește privește acum cu insistență fata, către briceagul portarului, prins cu sârmă de cupru împletită în două, ba chiar în trei, pe alocuri.

Naiul ciolănos al mâinii se întinde, cerând ca o somație: Ia să vedem! cealaltă mână rămâne încleștată, semn mai degrabă al simțului posesiunii decât al devotamentului către instituție. Deschide, domne, zice Etelca Ghedo. Portarul scuipă printre dinți un firicel de iarbă. Pe dracu, zice, nu deschid. Acum, în sfârșit, ochii. Fata înclină capul spre dreapta, asemeni gestului de mirare al câinilor. Ochii portarului sunt blânzi, senini. Îți spun: Deschide, domne. Nț! ăla. Da de ce? Pen faptu că nu stai la rând. Etelca Ghedo aruncă o privire fugară de jur împrejur. Nu sunt decât eu aici, zice ea. Pe dracu, zice portarul. Să stai la rând, altfel nu-ți deschid. Fata se îndepărtează câțiva pași. Nu-i destul. Încă. Etelca Ghedo își aduce aminte dintr-o dată că are febră, trage o înjurătură în gând și zice: Se vede cât de roșie mi-e fața? portarul își lipește fruntea de grilaj, da zice, să fiu al dracu, ai fața roșie, pe chestia asta mai fă câțiva pași.

Continuă să citești Nebunia – partea a doua

Nebunia – partea întâi

Etelca Gheco simte dintr-o dată că are febră, eh, mama ei de febră, deci asta era. Etelca Gheco înjură golănește și spune foarte multe lucruri porcoase, dar numai în gând. Ea simte că are fața roșie cum stă acum, așteptând să-și facă un pic de curaj. Privește spre vârful pantofilor, șireturile saltă ușurel în bătaia vântului. Foile manuscrisului pe care îl ține strâns sub brațul drept tremură și ele ușurel în bătaia vântului. Etelca Ghedo clipește arar, pe ecranul pleoapelor ei apare și dispare cu iuțeală imaginea maestrului dispărut cu foarte puțin timp înainte, îndărătul porții masive din fier forjat. Își imaginează sala de audiențe, Etelca Ghedo! aude parcă o voce răsunătoare, repetată de opt ori în ecou. Etelca Ghedo, Ghedo, Ghedo și-așa mai departe. Tresare, ca amintindu-și dintr-o dată un amănunt ce nu trebuia neglijat și, scotocind cu înfrigurare prin poșeta ei din vinilin verde, apucă o hârtie pe care o duce la gură și o înhață cu dinții.

Continuă să citești Nebunia – partea întâi

Visul de iarnă al Isabellei – ultima parte

Cele patruzeci și două de familii, cei șapte din trupa de mistere stau cu toții în curte, pe mici scăunele, în așteptare. Aproape că s-a înserat, într-un cazan uriaș fierbe apa, se aud trosnind lemnele în foc, bolboroseala apei. Și, în sfârșit, scârțâitul masivei porți de la intrarea clădirii. Apoi pașii bocănind pe pardoseală, a venit, cu siguranță, domnu Wagner. Primul care îl vede este domnu Popeț, el duce mâna la gură și zice, mai mult pentru sine, domnu Wagner n-are porc! Vestea circulă din gură în gură printre cei așezați pe scăunelele lor în zăpadă, domnu Wagner n-are porc, domnu Wagner n-are porc, ajungând la ultimul dintre toți, la prostănacul cu toba, care, dezlipindu-și urechea de gura lui Iisus, izbucnește în râs: Domnu Wagner e un porc! Domnu Wagner nu înțelege nimic, privește prostit mulțimea adunată în curte și se îndreaptă spre pivniță, tăcut. În capul coridorului a apărut cerșetorul, ca dintr-un abur străveziu. Pot, zice el, să vă fac o vrăjitorie extraordinară. Scoate din buzunarul de sus al hainei sale peticite un cubuleț verzui de dimensiunea unui cubuleț de zahăr. Am aici, spune cerșetorul râzând ușurel, o neobișnuită masă de biliard. Auzi, zice domnu Carabeț, mai du-te dracu de-aici cu șmecheriile tale cu tot!

În podul în care mă aflu există o scară de lemn. Urc treptele cu grijă, deschid capacul ochiului din acoperiș. Peste case, în piața din apropiere, zăresc o lumină mișcătoare în noapte. Este sigurul bec dintre cele trei mii care împodobeau odinioară lanțurile trupei ambulante de bâlci. Oamenii, învârtindu-se pe scaunele lanțurilor, apar, dispar prin fața becului, ca fulgerări stroboscopice. Năluci. Cobor scara. În curte, domnu Hermann stinge focul, înăbușindu-l cu zăpadă.

Visul de iarnă al Isabellei – partea a șasea

Apariția trupei de mistere îi surprinsese în următoarele poziții și situații: șoferul se hotărîse, în sfârșit, să-i ardă una peste bot piticului care, cățărat în spinarea sa, îi căra la pumni cu nemiluita; domnu Czegö călca pe prima dintre cele patru trepte care duc în pivniță; domnu Hermann ascuțea cuțitul cel mare; domnu Carabeț îi întindea o sticluță cu spirt lui Mimi; doamna Carabeț holba ochii înciudată. La auzul flautului tobei, alăutei, se opriseră cu toții, ca la un semn. Într-un târziu, domnu Popeț se desprinde din spinarea domnului Capotă și zice, a, au venit iar ăștia cu misterele lor.

Continuă să citești Visul de iarnă al Isabellei – partea a șasea

Visul de iarnă al Isabellei – partea a cincea

Ca să ieși din pivniță, e necesar să urci douăzeci și două de trepte. Ajungi pe un fel de platformă și cobori patru trepte. Din acest motiv, se poate spune că Mimi Wagner iese din pivniță coborând treptele. Fata mijlocie a domnului Wagner are în mâini două găleți pline cu apă. În drumul ei către gura canalului, se oprește o clipă, privind în jur. Mimi este o curvă liniștită și cumsecade, chiar cinstită. Prețul muncii ei, foarte modest, este același pentru orice solicitant. Mimi poartă un capot neglijent încheiat, cu un singur nasture. Când se apleacă pentru a lăsa gălețile, sânii i se revarsă peste reverele capotului. Sânii lui Mimi! O, Doamne! Dar și coapsele lui Mimi! Dumnezeule! Poartă teniși, călcându-le călcâiul, e rănită la un picior, de la gleznă spre talpă se prelinge ușor, susurat, un fir subțire de sânge. Sângele lui Mimi ațâță compasiuni nebunatice în inima domnului Carabeț.

Continuă să citești Visul de iarnă al Isabellei – partea a cincea

Visul de iarnă al Isabellei – partea a patra

Ieșirea domnului Hermann din apartamentul său urma strict indicațiile unei regii îndelung studiate, era un decupaj minuțios alcătuit. Și de această dată, doamna portar îi înmânează șorțul de piele, cizmele de cauciuc și setul de cuțite, după ceremonialul bine cunoscut. Au hotărât, la îndemnul familiei Dabici, să-l ajute pe domnu Wagner la tăierea porcului, cât și la operațiunile pline de migală și meșteșug care urmau: sortarea cărnii, prepararea șuncilor pentru afumat, cârnații, în sfârșit, toate celelalte. Vestea că familia Wagner va tăia un porc se răspândise cu iuțeală în întreaga clădire. Și-acum, iată-i, bărbații, bunii vecini, bunii gospodari, iată-i cu lopețile de lemn, croindu-și poteci prin zăpada înaltă.

Continuă să citești Visul de iarnă al Isabellei – partea a patra

Visul de iarnă al Isabellei – partea a treia

Clădirea, este foarte important să spunem lucrul acesta, se aseamănă cu majoritatea celor din împrejurimi. Cele patruzeci și două de apartamente sunt repartizate în mod egal pe trei niveluri: pivniță, parter și etaj. Și din punct de vedere social există o egală împărțire. Dacă la etaj locuiesc familiile bogătanilor scăpătați, în mare majoritate evrei, la parter se află paisprezece familii de români, germani, sârbi și maghiari, în vreme ce pivnița este ocupată de familii dintre cele mai dubioase. În ciuda acestei neobișnuite mixturi, oamenii se înțeleg foarte bine și se respectă, de pildă n-ai să-l auzi niciodată pe domnu Lichting spunându-i soției portarului Hermann decât: Bună ziua, doamna Hermann, sau, chiar bună ziua, domana portar. Trebuie spus câte ceva și despre lărgimea curții. Într-adevăr, această curte este foarte largă.

Partea a patra.

Visul de iarnă al Isabellei – partea a doua

Domnu Carabeț stinge țigara cu vârful papucului, pe-urmă îi trage un șut. Țigara strivită nu s-a tins de tot, ca sfârâie ușor în zăpadă. Domnu Carabeț a fost tâmplar înainte de a se apuca de cofetărit. De-atunci a rămas cu obiceiul de a da cu șutul mucurilor de țigară. Era foarte precaut, totuși, atelierul i-a luat foc într-o bună zi, chiar el obișnuiește să spună astfel, într-o bună zi, pentru că din ziua aceea s-a lăsat de tâmplărit, îmbrățișând frumoasa meserie de cofetar. Dar asta a fost de mult, foarte de mult, ehei, unde sunt vremurile alea. Se poate spune: domnu Carabeț este nefericit. De câte ori i se ivește prilejul, adună în jurul său spectatori, ridică brațele spre cer, interogând, unde, unde sunt torturile de altădată?

Ei, domnu Wagner, asta ar fi într-adevăr o treabă bună, să cumperi un porc. Domnu Wagner zâmbește și pleacă fără să spună o vorbă, îndreptându-se spre coridorul la capătul căruia se află masiva poartă a clădirii. Acum nu se mai vede, se aud numai bocancii săi pe pardoseala coridorului. Continuă să citești Visul de iarnă al Isabellei – partea a doua